Sunt foc sau mare, nici eu nu mai stiu.
Ratacesc printre pietre si monumente
ridicate pentru altii,
in scarba sau admiratie.
Privesc.
In golul din mine nu mai exista
nici loc pentru ratiune, nici pentru motiv.
Si haotic, simt toate gesturile tale
dansandu-se cu picaturile de vin
rosu dulce ce imi curg prin vene,
iar litere din cuvintele tale,
imi apar aleatoriu sub piele precum cicatrici
pe care nu le regret.
Si-mi da fiori pe sira spinarii
neputinta de a-ti oglindi imaginea
perfecta ca o poza in alb si negru,
caci eu sunt colorata de
poeme fara rima si revelatii nocturne
care-mi soptesc in ceafa:
Lumea ar trebui sa-ti ridice tie statui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu