Inchid cusca uneori, doar ca s-o deschid din nou. Alte pagini de jurnal.

Nu am fost dintotdeauna o fata rosie. 

Candva, am fost o fata care isi purta parul lung si aranjat. Candva am fost o fata care nu-si despletea parul. Genul de fata care ar fi zis intotdeuna: 'Da, dragul meu, cum vrei tu.' , desi uraste de moarte ciorba de burta si rudele lui. Genul de fata care ar fi stat intr-un bar sa-i priveasca prietenii si sa nu inteleaga un cuvant din ceea ce spun, dar ar fi stat si ar fi zambit politicos.

Iar apoi, m-am plictisit. Viata de fata in nuante de gri, de monoton, nu mi se potriveste, Nu sunt genul care sa spuna 'Da' in fata familiei, pentru ca asa e corect.

Sunt genul de fata care se urca pe motocicleta sa-si faca poze, nu se aseaza cuminte, langa ea. Sunt genul de fata care se urca pe capote sa danseze, pe baruri sau in capetele oamenilor. Sunt genul de fata careia ii place sexul pe balcon, pe plaja, in toaleta vreunui bar. Sunt genul de fata care tipa si geme. Care si-ar lasa uneori sosetele in picioare in timp ce nu ar fi nimic din ce nu ar experimenta. 

Genul de femeie care stie sa sarute un pahar inalt de vin sau sampanie la lumina lumanarii. Genul care sa stie sa rada cu gura pana la urechi dupa ce-a baut prea mult. Care sa tipe dragoste pe fereastra. Dar care sa isi ridice bluza cand iese pe trapa unei masini ce goneste salbatic pe sosele. 

Sunt fata pe care o arata lumea cu degetul intr-un loc aglomerat, care saruta o alta fata cu nonsalanta si care, chiar in momentul acela, se gandeste cum sa o sarute pe gat sau sa-si plimbe degetele prin decolteul ei. Sunt genul care nu are limitele bine delimitate.

Iar la sfarsitul serii, sau inceputul diminetii, sa stea linistit in bratele cuiva, nu oricui, in lumina unui rasarit, in fata unui televizor. Si sa asculte. Nu camera ce se invarte. Ci bataile inimii. Nu ale mele. Caci ale mele le ascult alte dati, cand citesc o carte, sau urmaresc vreun film siropos. Respiratia a celui ce ma tine strans in brate. Si nu fac nici o retrospectiva. Doar ca uneori, ma pierd, si-uneori, am nevoie de o pauza sa ma regasesc. 

Dar nu vreau pauze prea lungi, vreau pauze bine determinate, cat sa stiu ca atunci cand ma regasesc, cand te regasesti, vei fi acolo, caci eu voi fi. Si o vom lua de la capat. Nebunii si sanse. Nu cer mai mult.

Pagini de jurnal

De 3 ori pe saptamana, visez. Si este de fiecare data acelasi vis. Este incaltat in bocanci. Negri, cu intaritura metalica in varf. Talpa grea lasa urme apasate in noroi. Este noroi peste tot. Poarta blugi negri, prea curati pentru vremea asta ploioasa. Ma face sa ma intreb: de ce alearga dupa mine? Dar continuu sa alerg. Mintea mea nu concepe mai mult decat intrebarea asta prea simpla. Si alerg. Si alerg. Si ma intreb. Si ma intreb. Un loc sa ma ascund? Nu. De ce? 

Ma trezesc transpirata. Candva trebuia sa se termine cosmarul asta. Asta poate nu era noaptea in care se va sfarsi totul. Dar ma decid, in ameteala si mirosul de transpiratie, aprind lampa, deschid sertarul de la capatul patului. Agenda si pix. Perfect. Ma apuc sa scriu.

Este ora 2.10 dimineata. Sau noapte? Ma rog. Este inca intuneric afara, si este prea liniste. Concentreaza-te, Imra. Scrie. Totul. In amanunt. Niciodata nu a fost mai vivid visul decat acum, in primele 10 minute dupa ce m-am trezit. Ma gandesc dimineata sa ii scriu finalul. Asa cum vreau eu. Si noaptea urmatoare, dupa vis, la fel. Intr-o buna zi, se va termina. Si se va termina cum voi vrea eu. Este momentul sa termin cu visul asta. Cat o sa ma mai tem de ceea ce vrea sa-mi spuna subconstientul meu? 

Ma mai intreb o data inainte sa ma indrept spre barul din sufragerie: cand o sa se termine?

Nu avea sa treaca mult timp pana cand voi deduce, oarecum sigura de lucrul acesta, ca omul din visul meu era chiar tatal meu. Da, ma temeam de el. Era genul de om care incerca sa impace pe toata lumea, numai cand venea vorba de el nu. Il inteleg uneori, obosea sa faca asta. Asa ca se descarca pe cea mai apropiata si usoara tinta. Mama. Am urat-o mult timp pentru asta. Dar nu avea ce sa faca. Candva, l-a parasit. Dar toata lumea a gonit-o. Pentru ce? Inca ma intreb asta uneori. Si incerc sa scuz situatia prin mentalitatea inapoiata de acum 20, cel putin, de ani. Imi pare rau pentru ea in cele mai multe dintre cazuri. Si-mi pare rau si pentru mine. Dar apoi ma opresc. Sunt singura care are control asupra vietii mele si nu exista nici o lege care sa dicteze ca fiicele vor avea acelasi destin ca si mamele, asa cum nici fii nu le vor semana neaparat tatilor.

O data ce boala tatei s-a instalat un pic mai serios. Nu mai aveam de ce sa ma tem. Asa ca visele cu sudoare au disparut. Acum imi pare rau ca gandesc astfel, dar ma simt usurata. Ma simt in siguranta. 

Un fel de sfarsit al lumii (mele)

Timpul nu s-a oprit asa cum as fi vrut, asa cum ar fi trebuit, cum spune lumea ca se intampla in carti si in momentele lor. Timpul meu s-a derulat ca un film vechi. Nu. Nu am intinerit mai deloc. Ba dimpotriva, am imbatranit cu 10 ani. Mi-am vazut viata cum a fost si o vaga imagine despre cum va fi. 

Calatoria cu 43-ul dura intotdeauna mult cand te lasam in urma. In seara asta, totusi, a durat 7 luni si ceva. A durat o dragoste. 

Ma simt inca in bratele tale, cu fata pe pieptul tau. Cu ochiul pe ochiul tau stang. Cand nu te uiti. Incerc sa-ti imprim pielea pe palma mea rece. Nu aud iarna de-afara mai mult decat iti aud respiratia. Iar bataile inimii tale nu-mi vor mai linisti anumite nopti. Poate ca totusi, vineri este sfarsitul lumii. Poate ca a inceput de astazi. 

Si din nou, nu-ti pot vorbi fara sa ma simt de parca te implor. 

Nu mai vad decat lumini de televizoare si reflectoarele care refuza sa imi lumineze trupul si sufletul gol deopotriva. Ma simt rusinata si scarbita de mine. 

Plang. Plang azi. Plang ieri. Voi mai plange si zilele de maine care inevitabil ma vor rani. Ma sufoc in idei de moarte si in alcool imaginar. Nu-mi pot stapani degetele sa imi zgarie pieptul. Nu-mi pot stapani nici amintirile frumoase sau mai putin frumoase. Nu ma pot opri din a te iubi nebuneste. 

Imi tot spun ca este karma de vina. Dar Karma nu este decat o actrita de filme pornografice. Nimic poetic in asta. Nimic poetic in nimic, daca stau sa ma gandesc mai bine. Le vad fetele rosii si umflate de plans. Bietii prosti cum au putut sa ma iubeasca. Ma bantuie vocile lor tremurande. Dar mie nu-mi pare rau de ei. Caci sunt o egoista. Mie-mi pare rau de mine si de noptile cu vin rosu care nu vor mai fi la fel niciodata. Nici acum, nici peste ani. Mie-mi pare rau de noi. Ca suferim ca blegii si ne place. Ne cufundam in mizeria cotidiana. Putin cate putin. Asa cum obisnuiam sa o facem si inainte sa incercam. Poate ca actrita asta scarboasa ne uraste din naiba stie ce motive. Sau poate ne uram noi insine. Tu pe tine, eu pe mine. 

Punct. 

Ca o carte cu care te hranesti. Se termina cand se termina. Desi iti doresti sa nu. Iti doresti cu ardoare ca autorul sa scrie si o parte a doua. Iti doresti ca povestea sa nu se termine. Nici cu final fericit, nici cu final dramatic. Doar … sa nu se termine.

Si doare ca o curva sa ma gandesc ca si prietenia noastra mai dureaza cateva ore. Numarate. Pentru ca tu nu o sa ma suni. Iar eu nu o sa-ti dau beep. 

Si doare pentru ca in bratele tale ma refugiam de cate ori simteam ca pamantul se crapa sub picioarele mele. In bratele tale era Parisul si  Londra si New York-ul.  Imbratisarea ta era evadarea mea ori de cate ori vroiam sa plec de-aici, din realitatea asta mizerabila. 

Acum… unde mai fug?

Acum... cum mai visez?

Acum… unde-ti mai intalnesc privirea?

Biletel cu amintiri

Suntem zeii Park Place-ului si a berii la cutie. Suntem mai mult de atat. Suntem visatori ai unei vieti luxurioase si a masinilor modificate. Ne scaldam sufletele in anarhia sentimentelor si ne place. Improscam isterie pe usi, pe trepte, pe strazi, pe plaje. Neglijam tigarile aprinse, desenand cifre pe foi: "Burn after reading". Telepatia ne depaseste, dar nu e greu sa stii ce gandesc. Nu trebuie decat sa deschizi dulapul si sa asculti.
De dragul vremurilor trecute, suna-ma marti. 07********

Confuzie si ecou.

Sunt in punctul meu cel mai inalt.
Sunt in punctul meu cel mai jos.

Imi tipa melodii de dragoste in urechi si ma apasa si dramele povestilor inventate sa te deprime. Asta in caz ca nu ai altceva de facut.
Stau in genunchi, ghemuita langa pat. Caci vreau sa dansez, nu sa dorm!
Si contemplu lumea de afara prin oglinda prost atarnata pe perete. E cam stramba saraca. Las-o, ca e treaba ei cum sta.
Am hartii si creioane care-mi danseaza-n jur. Uite si pachetul de tigari, ti-a cazut din buzunar sau ceva! Fumatul ucide, se spune, stii? Da, ucide timpul asta al tau pretios!
Parca as citi o carte, parca nu-s destule-n raft. Parca-s multe degeaba, vrei sa zici!
....
Du-te la culcare, Imra, nici macar beata nu esti! Pleaca.
Si s-a facut liniste din nou.
Si s-a facut liniste din nou.

n-am titlu

Ascund secrete

intre coaste, intre degete

si-ntre firele de par.

Dac-ai stii tu, dac-ar stii lumea,

maine-as fi singura si

spanzurata de cel mai inalt copac,

sa ma vada tara-ntreaga,

sa ma-nvete adolescentii.

As putea sa-nvat 

sa stau intr-un loc al meu, cuminte.

Dar refuz politicos

de cate ori mi se ofera o mana.

Ma uit drept in ochii tai si-mi spun:

nu e asa de greu sa minti,

iar tu,

nici macar tu nu ma poti domestici.