Timpul nu s-a oprit asa cum as fi vrut, asa cum ar fi trebuit, cum spune lumea ca se intampla in carti si in momentele lor. Timpul meu s-a derulat ca un film vechi. Nu. Nu am intinerit mai deloc. Ba dimpotriva, am imbatranit cu 10 ani. Mi-am vazut viata cum a fost si o vaga imagine despre cum va fi.
Calatoria cu 43-ul dura intotdeauna mult cand te lasam in urma. In seara asta, totusi, a durat 7 luni si ceva. A durat o dragoste.
Ma simt inca in bratele tale, cu fata pe pieptul tau. Cu ochiul pe ochiul tau stang. Cand nu te uiti. Incerc sa-ti imprim pielea pe palma mea rece. Nu aud iarna de-afara mai mult decat iti aud respiratia. Iar bataile inimii tale nu-mi vor mai linisti anumite nopti. Poate ca totusi, vineri este sfarsitul lumii. Poate ca a inceput de astazi.
Si din nou, nu-ti pot vorbi fara sa ma simt de parca te implor.
Nu mai vad decat lumini de televizoare si reflectoarele care refuza sa imi lumineze trupul si sufletul gol deopotriva. Ma simt rusinata si scarbita de mine.
Plang. Plang azi. Plang ieri. Voi mai plange si zilele de maine care inevitabil ma vor rani. Ma sufoc in idei de moarte si in alcool imaginar. Nu-mi pot stapani degetele sa imi zgarie pieptul. Nu-mi pot stapani nici amintirile frumoase sau mai putin frumoase. Nu ma pot opri din a te iubi nebuneste.
Imi tot spun ca este karma de vina. Dar Karma nu este decat o actrita de filme pornografice. Nimic poetic in asta. Nimic poetic in nimic, daca stau sa ma gandesc mai bine. Le vad fetele rosii si umflate de plans. Bietii prosti cum au putut sa ma iubeasca. Ma bantuie vocile lor tremurande. Dar mie nu-mi pare rau de ei. Caci sunt o egoista. Mie-mi pare rau de mine si de noptile cu vin rosu care nu vor mai fi la fel niciodata. Nici acum, nici peste ani. Mie-mi pare rau de noi. Ca suferim ca blegii si ne place. Ne cufundam in mizeria cotidiana. Putin cate putin. Asa cum obisnuiam sa o facem si inainte sa incercam. Poate ca actrita asta scarboasa ne uraste din naiba stie ce motive. Sau poate ne uram noi insine. Tu pe tine, eu pe mine.
Punct.
Ca o carte cu care te hranesti. Se termina cand se termina. Desi iti doresti sa nu. Iti doresti cu ardoare ca autorul sa scrie si o parte a doua. Iti doresti ca povestea sa nu se termine. Nici cu final fericit, nici cu final dramatic. Doar … sa nu se termine.
Si doare ca o curva sa ma gandesc ca si prietenia noastra mai dureaza cateva ore. Numarate. Pentru ca tu nu o sa ma suni. Iar eu nu o sa-ti dau beep.
Si doare pentru ca in bratele tale ma refugiam de cate ori simteam ca pamantul se crapa sub picioarele mele. In bratele tale era Parisul si Londra si New York-ul. Imbratisarea ta era evadarea mea ori de cate ori vroiam sa plec de-aici, din realitatea asta mizerabila.
Acum… unde mai fug?
Acum... cum mai visez?
Acum… unde-ti mai intalnesc privirea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu