De 3 ori pe saptamana, visez. Si este de fiecare data acelasi vis. Este incaltat in bocanci. Negri, cu intaritura metalica in varf. Talpa grea lasa urme apasate in noroi. Este noroi peste tot. Poarta blugi negri, prea curati pentru vremea asta ploioasa. Ma face sa ma intreb: de ce alearga dupa mine? Dar continuu sa alerg. Mintea mea nu concepe mai mult decat intrebarea asta prea simpla. Si alerg. Si alerg. Si ma intreb. Si ma intreb. Un loc sa ma ascund? Nu. De ce?
Ma trezesc transpirata. Candva trebuia sa se termine cosmarul asta. Asta poate nu era noaptea in care se va sfarsi totul. Dar ma decid, in ameteala si mirosul de transpiratie, aprind lampa, deschid sertarul de la capatul patului. Agenda si pix. Perfect. Ma apuc sa scriu.
Este ora 2.10 dimineata. Sau noapte? Ma rog. Este inca intuneric afara, si este prea liniste. Concentreaza-te, Imra. Scrie. Totul. In amanunt. Niciodata nu a fost mai vivid visul decat acum, in primele 10 minute dupa ce m-am trezit. Ma gandesc dimineata sa ii scriu finalul. Asa cum vreau eu. Si noaptea urmatoare, dupa vis, la fel. Intr-o buna zi, se va termina. Si se va termina cum voi vrea eu. Este momentul sa termin cu visul asta. Cat o sa ma mai tem de ceea ce vrea sa-mi spuna subconstientul meu?
Ma mai intreb o data inainte sa ma indrept spre barul din sufragerie: cand o sa se termine?
Nu avea sa treaca mult timp pana cand voi deduce, oarecum sigura de lucrul acesta, ca omul din visul meu era chiar tatal meu. Da, ma temeam de el. Era genul de om care incerca sa impace pe toata lumea, numai cand venea vorba de el nu. Il inteleg uneori, obosea sa faca asta. Asa ca se descarca pe cea mai apropiata si usoara tinta. Mama. Am urat-o mult timp pentru asta. Dar nu avea ce sa faca. Candva, l-a parasit. Dar toata lumea a gonit-o. Pentru ce? Inca ma intreb asta uneori. Si incerc sa scuz situatia prin mentalitatea inapoiata de acum 20, cel putin, de ani. Imi pare rau pentru ea in cele mai multe dintre cazuri. Si-mi pare rau si pentru mine. Dar apoi ma opresc. Sunt singura care are control asupra vietii mele si nu exista nici o lege care sa dicteze ca fiicele vor avea acelasi destin ca si mamele, asa cum nici fii nu le vor semana neaparat tatilor.
O data ce boala tatei s-a instalat un pic mai serios. Nu mai aveam de ce sa ma tem. Asa ca visele cu sudoare au disparut. Acum imi pare rau ca gandesc astfel, dar ma simt usurata. Ma simt in siguranta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu